Primul dintre ele a fost redactat de o cunoshtintza de-a mea. Cel de-al 2-lea a fost scris deu un fost „activist” shi pashunist. Pentru corectitudine, ew le voi prezenta pe amandoua shi va rog sa spunetzi ce credetzi despre abordare, informatzie, viziune, ma rog…
„Orgoliul – forţa autodistructivă a scriitorului Ion Druţă
Motto: Omul este singurul animal care se poate rata. O raţă orice ar face, rămâne o raţă.
Nae Ionescu
În contextul zilelor culturale Onisifor Ghibu, tinerii de la Cenaclul Iulia Hasdeu, de pe lângă revista CLIPA, au realizat o şedinţă deschisă în cadrul bibliotecii sus-amintite, avându-l în calitate de invitat pe omul de litere Nicolae Rusu. Discuţiile s-au axat pe marginea studiului Povara şi osânda orgoliului, publicat de scriitorul Nicolae Rusu în volumul Basarabia, rana de la hotarul de Est. Eseul schiţează, prin intermediul unei minuţioase documentări şi al unei laborioase analize, „fenomenul complex Ion Druţă”, mai cu seamă din perspectiva „bifurcaţiei creator – om sau artă – moralitate”.
Rămâne incontestabil faptul că Ion Druţă este o personalitate literară marcantă în spaţiul pruto-nistrean. Este profund regretabil faptul că, fiind hărăzit cu talent scriitoricesc, putea deveni cel mai de vază exponent al poporului său, însă nu a fost să se întâmple acest lucru, putea fi „apostolul” basarabenilor prin promovarea ideilor naţionale şi după 1989, însă a preferat să rămână „în turnul lui de fildeş”, cochetând totodată cu guvernele care s-au perindat în acest răstimp.
În lista motivelor presupuse, motive care l-ar fi determinat pe prozatorul Ion Druţă să facă compromisuri politice… impardonabile (le-aş califica eu), Aurelia Borzin, moderatoarea întâlnirii, a ridicat un semn de întrebare dacă nu o fi vorba de „inocenţa firii creatoare a artistului care este prins ca într-o plasă de păianjen în propriul său spirit ingenuu şi tocmai, datorită acestui fapt, e pasibil de a fi atras cu uşurinţă într-un joc meschin al puterii”. Profesoara de limba română Veronica Postolachi a lansat ideea că la mijloc, cine ştie, ar putea fi chiar un Ion Druţă cu pistolul la tâmplă al cărui comportament este constrâns şi dictat din exterior. Tânăra poetă Aurelia Cojocaru a venit cu argumente „pe contrasens” şi în ceea ce priveşte ideea lansată în eseu de prozatorul Nicolae Rusu precum că anul ’89 nu ar fi unul de turnură pentru Ion Druţă, precum şi vizavi de ideea inocenţei creatorului: „Gestul scriitorului Ion Druţă a fost o chestiune… premeditată, a cărei realizare a început înainte de ’89. Tocmai pentru a-şi construi o confortabilă «umbrelă» în acest spaţiu pruto-nistrean: scriitorul protejat de propria-i cultură, cu excepţia faptului că nu poate fi vorba, aici, de o cultură autonomă, distinctă, deci, de cultura românească, ci doar de o noţiune butaforică, întreţinută de forţele moldovenismului primitiv. Şi nu poate fi vorba de inocenţa scriitorului, el e perfect conştient de faptele sale. Oare un om care operează (atât de fin, atât de… subtextual) cu teorii istorice (mai cu seamă, cea roesleriană) poate fi inocent?…”
Acelaşi Druţă vine, ne reaminteşte eseul, cu propunerea de a se studia o singură operă literară în şcoală, ceea ce nu demonstrează decât perseverenţa cu care încearcă „apostolul” să ne protejeze de pătrunderea marilor autori/opere româneşti de pretutindeni în programa şcolară. În această ordine de idei, Iulia Iordăchescu, directorul revistei Clipa, a ţinut să afle părerea tinerilor vizavi de această propunere promovată subtil. În ce priveşte studierea unui singur autor în şcoală (preluând modelul italienilor care, în opinia Domniei Sale, studiază doar Divina comedie a lui Dante, sau al evreilor care studiază Tora, echivalentul Bibliei la noi), spiritele s-au aprins ca un foc de artificii. Tânărul Igor Briceac a admis studierea unei singure cărţi în instituţiile de învăţământ, doar cu condiţia ca această carte să fie Biblia. Părerea aceasta însă nu a fost împărtăşită şi de către alţi tineri. În ce priveşte doar studierea scriitorului Ion Druţă, aceasta ţine de capitolul no comment… Cu toate acestea, o concluzie se impunea. Chiar dacă prin absurd acest lucru s-ar întâmpla, atunci Povara bunătăţii noastre ar putea constitui un fel de almanah al „limbii moldoveneşti”. De asemenea, elevii care ar studia doar opera lui Druţă ar fi protejaţi de acţiunea „malignă” a scriitorilor „străini”, cum ar fi bunăoară un Rebreanu sau un Slavici (Ion Mihai Felea).
Liceanul Ion Mihai Felea a sugerat şi el că „Druţă ar fi putut fi «racolat» anterior evenimentelor din ’89-’90” şi că „atunci s-ar fi petrecut mai degrabă o «arătare la faţă» decât o apostazie, întrucât încercarea de a crea o naţiune moldovenească are rădăcini adânci. Deşi acest lucru este greu de dovedit, câteva detalii ne dau de gândit, cum ar fi: toleranţa cu care a fost tratat scriitorul şi opera acestuia de către partid, de către cenzură, precum şi sprijinul Moscovei, unde a fost «exilat» în ’68, faptul că nu a revenit asupra fragmentului din romanul Povara bunătăţii noastre în care prozatorul elogiază excesiv soldatul rus atunci când ar fi putut face aceasta, adică după ’89”.