După mai multe articole unde tot mă lamentez şi mă jelui ba de glodul din străzi, ba de drumurile rele, ba de sistemul de învăţămînt defect din Moldova, am decis că azi voi scrie un text luminos, în afara unor cît de mici tangenţe cu situaţia socială şi politică de la noi. Mă gîndeam să scriu despre bunicii mei, cele mai minunate fiinţe din lume, despre dragostea ce le-o port şi mi-o poartă. Un articol plin de afectivitate scris cu toată sinceritatea de o nepoată iubitoare. Însă, după vizita ce le-am făcut astăzi, intenţia mea a fost răsturnată…(vedeţi pe parcurs şi de ce)…
Îmi găsisem, ca de obicei, buneii lucrînd. Indiferent de anotimp, îi găseşti trebăluind prin gospodărie, ocupîndu-se de animale sau de bucata de pămînt ce-o au lîngă casă (cred că depăşeşte jumătate de hectar) ce-o lucrează în întregime manual. După o perioadă de aproape 3 luni cît fusesem lipsă, mă aşteptam că de data asta scenariu să fie schimbat căci începînd cu acest octombrie ambii au ajuns la odihna bine meritată. Şi de data asta optimismul meu s-a dovedit a fi prea exagerat…În condiţiile unei pensii mai mult decît modestă care-ţi ajunge doar să achiţi serviciile comunale, buneii mei nu şi-au putut permite luxul de a renunţa la cultivarea pămîntului şi creşterea animalelor, continuînd să muncească de cu zori pînă noapte pentru a-şi asigura cît de cît un trai şi o bătrîneţe uşoară( de care, în mod normal, ar trebui să-şi bată capul statul).
După o viaţă întreagă dedicată comunităţii( ambii au lucrat ca profesori 37 ani (!) ), după zeci de generaţii educate, după nesomnul caietelor controlate, a stresului permanent consumat cu fiecare examen susţinut de discipolii săi, iată care e răsplata!
Mă întreb care ar trebui să fie atitudinea şi motivaţia tinerilor de-a activa în sistemul de învăţămînt( mai ales la sat) cînd au sub nas asemenea exemple? Sau, în genere, prin ce motivează statul tinerii specialişti de a-şi începe o carieră în mediul rural, de a promova cultura la sat?
De cîţiva ani, a început politica de susţinere a tinerelor cadre didactice din mediul rural, se acordă pentru o perioadă de 3 ani de activitate drept încurajare 30 mii lei. Din nefericire, nici chiar această sumă( atractivă, zic eu) n-a fost o motivaţie prea mare, puţini sunt cei care s-au încumetat să vină ca profesor într-o şcoală sătească, instituţii cu multe, prea multe nevoi financiare, cu cabinete prea puţin dotate, biblioteci sărace…iar cei care au mers la acest pas, au certitudinea că renunţă la cariera “promiţătoare” de profesor îndată ce se scurg aceşti 3 ani prevăzuţi în contract. Salariile care nu acoperă nici măcar minimum de consum, dar şi perspectivele “luminoase” ce te aşteaptă după ani grei de carieră didactică( exemplul bunicilor mei) nu numai că nu atrag tinerii de azi, dimpotrivă, îi sperie, îi determină să plece cît de repede posibil din ţară fără speranţa de a se întoarce. Rămîn sate pustiite. Fără profesori. Fără educaţie. Fără cultură. Şi fără o cît de mică speranţă de schimbare spre bine…