Analiza si evaluarea caracterului pe plan comportamental impune atentiei o suma de atitudini si trasaturi, care formeaza 3 grupaje:1) atitudinea fata de societate, fata de grupul mai restrans, fata de semeni; 2) atitudinea fata de activitatea prestata (invatatura, munca), 3) atitudinea fata de sine.

Atitudinea fata de societate, fata de ceilalti oameni se dezvaluie in trasaturi pozitive de caracter precum sunt: sinceritatea, cinstea, spiritul de colectiv, deschiderea spre altul, altruismul, spiritul de raspundere. Contrarele acestora – individualismul egoist, linguseala, spiritul mercantil, – sunt evident trasaturi negative.

Atitudinea fata de activitatea prestata ne apare in trasaturi pozitive ca sarguinta, constiinciozitatea, spiritul de initiativa, exigenta in activitate, probitatea s.a. Opuse lor sunt: lenea, neglijenta, rutina, dezorganizarea, nereceptivitatea la nou s.a.

Atitudinea fata de propria persoana apare in trasaturi pozitive ca modestia, sentimentul demnitatii personale, spiritul autocritic, increderea in sine, optimismul, stapanirea de sine s.a. Reversul negativ: ingamfarea, aroganta, sentimentul inferioritatii s.a.

Trasaturi negative mai frecvente si corectarea lor
Dintre trasaturile negative mai frecvente la copii si adolescenti, cercetarea psihologica si educationala a studiat cu deosebire: minciuna, capriciul, incapatanarea, timiditatea s.a., aratand cauzele acestora si modurile de combatere.

Minciuna, in sens larg acopera o gama larga de comportamente: de la o simpla optiune non-conformista intre realitate si fictiune pana la ” abaterea deliberata, constienta, de la sistemul de corespondente social – admise intre realitate si modul ei de prezentare” (Sutter). In sens restrans (etic), minciuna este o afirmatie falsa cu scopul de a induce in eroare, producand prejudiciu de ordin moral/material altuia si aducand beneficiu autorului ei.

Dupa J. Piaget, copilul mic pana la 6-7 ani este un pseudomincinos, ce traieste intr-o lume proprie (combinatie de real si imaginar), avand sensuri simbolice inaccesibile adultului. Pana la varsta amintita, copilul isi poate manifesta imaginatia prin fabulatie, care nu trebuie confundata cu minciuna. Cand jocul acesta devine obisnuinta si aduce avantaje copilului, atunci ridica semne de intrebare. A adolescent, obiceiul de a minti indica – dupa P. Popescu Neveanu – fie o suferinta afectiva, fie refuzul de a se integra in mediu, fie o dizarmonie a personalitatii. Allendy noteaza: ” copilul care minte este fie nesatisfacut de realitatea inconjuratoare, fie nemultumit de sine insusi”.
Printre cauzele minciunii se mentioneaza mai intai frica de pedeapsa-care favorizeaza minciuna de aparare-apoi interdictia activitatilor placute (ludice), incercarea de „justificare” a unor incalcari, dorinta de a iesi in relief, lacomia s.a.

Ca remedii se propun: dezvoltarea simtului realului, deprinderea cu exactitatea, redarea fidela a faptelor observate, corectarea cu tact a fabulatiei exagerate s.a.

Simtind nevoia de a avea prieteni, de a trai in colectiv, copilul si mai ales adolescentul vor descoperi treptat ca sinceritatea inseamna incredere reciproca si intemeierea pe adevar; apoi sinceritatea inseamna curaj; insasi prietenia si viata de colectiv vor duce la convingeri care il fac pe adolescent sa recunoasca si sa proclame necesitatea sinceritatii si loialitatii in relatiile reciproce.
Capriciul este un defect al vointei si caracterului, exprimat in fapte si actiuni neintemeiate, in refuzul ascultarii de cei mari. Se intalneste mai frecvent la copiii mai mici, la copilul unic, la cei crescuti de rude (indeosebi la bunici).
Capriciul are la baza o slaba dezvoltare a inhibitiei interne si un psihic labil (sistem nervos slab). Printre cauzele externe se numara rasfatatul, alintarea, satisfacerea tuturor dorintelor (adesea in anticipatie).
Ca forme de manifestare ale capriciului mentionam: fluctuatia dispozitiei afective, tipete, izbucniri afective cand i se refuza ceva, plansul (uneori mimat), cuvinte urate etc. aceste manifestari au un caracter situativ; ele apar in fata persoanelor care obisnuit „il cultiva” pe copil, precum si in situatii anumite: inainte de masa, de culcare, la imbracat/dezbracat, in prezenta unor persoane straine etc. rasfatul lasa pe copil dezarmat in fata oricarei situatii noi.
La varste mai mari regasim capriciul la adolescenti, fiind socotit uneori la fete ca „semn al feminitatii”.
Remediul pedagogic apare nu in lamurire sau rugaminte, ci luarea unei atitudini hotarate, formularea unor cerinte statornice, instituirea unui regim de viata ordonat, apoi adoptarea unei atitudini de indiferenta fata de manifestarile capricioasa, educarea la timp a inhibitiilor necesare.

Incapatanarea consta in rezistenta sau opozitia individului fata de vointa altor oameni, dorinta de a nu face asa cum i se cere, cum este…